După ce în difuzorul amplasat pe peretele exterior al clădirii s-a auzit aceeaşi melodie pe care o ştiu de când eram un ţânc, s-a auzit apoi o voce gravă şi deloc pe înţelesul nostru, care vroia să anunţe ceva, dar nimeni nu înţelegea ce. Cu toate acestea, toţi cei prezenţi, ca la un semnal nevăzut, am purces spre peronul aferent trenului ce-l aşteptam. Silueta acestuia se vedea în zare vening agale, cu aceeaşi viteză obişnuită fără a se abate la dreapta sau stânga.
Fiecare ne îmbarcăm căutând din ochi un loc mai bun, mai curat şi intim. În tot acest timp al căutării am auzit goarna ce dă semnalul de plecare. Acest sunet monoton, provenit dintr-o goarnă veche, ruginită, uitată de timp şi vreme, face ca locomotiva să se urnească din loc. Aceasta din urmă, conştiincioasă, fără a crâcni, se pune în mişcare, alene de parcă şi-ar şti statutul de tren personal. Nu se simte stânjenită de rangul ce i se alocă şi nici nu face nazuri la macazul ce i se pune în faţă. Uşor, se pune în mişcare de-a binelea ca o bătrânică cu părul alb ce are toată ziua la dispoziţie.
Peisajele au început a se perinda prin faţa geamului, contopind culorile iernii cu a copacilor golaşi, ce-şi arată nestingheriţi goliciunea în faţa razelor de soare îngheţat. Acest peisaj mirific, patronat din depărtare de un lanţ muntos impunător, este brusc întrerupt de un domn înalt, aranjat, cu o barbă bine îngrijită, căruia îi stătea chiar bine în uniforma ce o purta şi care cere, respectuos, legitimaţiile la control. După ce le verifică, închide uşa zgomotos plecând mai departe pentru a continua monotonia, o monotonie la secundă, demnă de invidiat prin statornicia ei.
În minte, îţi sună zgomotul făcut de roţi în împlinirea idealului acestora, ducerea la destinaţie a călătorilor ce-şi lasă vieţile la îndemâna conştiinciosului prieten călător. Când acest zgomot fracţionat ajunge să fie aproape continuu, lucru pe plac nouă, arătând că viteza de rulare este superioară, deodată toate roţile încep a scoate un sunet asurzitor, ca de revoltă, ce fac trenul să-şi micşoreze viteza, fapt continuat până la oprirea garniturii. La prima vedere, s-ar crede că intenţionat, deliberat şi cu rea credinţă au acţionat roţile la unison, dar după oprire vedem desluşit că a oprit într-o nouă gară pentru preluarea pasagerilor, ce se vor mişca asemenea unor umbre prin interiorul lui. Apoi, după cum era de aşteptat, roţile s-au lăsat de protestul lor, iar garnitura în întegul ei şi-a reluat treaba, de la început.
În tot acest timp, stăm şi aşteptăm oprirea finală, cu ochii pironiţi spre fereastră, nefiind deranjaţi de murdăria acesteia; privim tot ce ni se perindă prin faţa ochilor, fiind întrerupţi din când în când de câte o privire fugară la ceas şi de un calcul rapid cu timpul rămas până la destinaţie.
Stând în interiorul lui şi privind la el, îţi dai seama că are o viaţă a lui, un timp doar pentru el, un univers propriu în care poate fi urnit doar de aceea goarnă veche, zorit doar de un ceas şi oprit doar de o rebeliune în masă a tuturor roţilor.
Şi nu pot să închei contemplarea fără să aud în interiorul meu: „Vă rugăm atenţie la linia una!!!”.
By BJ
Imagine preluată.
