Filmul copilăriei

Întuneric. Dezorientare. Dar te simţeai bine. Erai hrănit, ţinut la căldură, din cale afară de iubit, simţeai asta cu toate că nu vedeai şi nu prea auzeai mare lucru. Stăteai şi te învârteai din când în când, dădeai din picioare, uneori lovind cu sete sau de multe ori mângâind acel ceva din jurul tău. Cum tot binele ţine scurtă vreme, s-a terminat şi huzurul tău. 9 luni! Atât a durat. Apoi prin chinurile naşterii ai fost adus pe lume de o mamă iubitoare. Erai mic, gol, neajutorat, nu ştiai ce se întâmplă cu a ta fiinţă. Toţi râdeau la tine,doctorul te-a atins prieteneşte însemnând prima palmă luată la fund din viaţa ta. Ai învăţat pe loc să plângi, culmea că ţi-a plăcut şi ai făcut apoi uz de acestă plăcere câţiva ani la rând. Ai fost înconjurat de oameni iubitori, care mai de care te apreciau, micul tău pas, lor li se părea gigantic. Dar dintre toţi aceştia s-au remarcat două persoane mai speciale. Blândeţea lor nu avea seamăn,vocea dulce era inconfundabilă, atingerile de nepreţuit, îşi făceau timp pentru tine, te-au învăţat, ocrotit, îmbrăcat, educat. DA!!! Era mama împreună cu tata.Din prima clipă i-ai iubit şi tu i-ai fermecat cu drăgălăşenia ta.

Dar timpul a trecut şi a venit prima zi de grădi. Ai avut însoţitori de seamă.Erau tot cei doi pe care i-ai recunoscut prima dată în viaţă. Tot blânzi,iubitori şi cu lacrimi în ochi te-au lăsat printre alţi copii pe mâna sigură a doamnei educatoare. Era primul pas înspre despărţirea finală ce avea să vie peste 15-20 ani.

A urmat şcoala, de mână cu ei, cu ghiozdanul în spate şi o floare pentru doamna învăţătoare. Tot aceleaşi persoane lângă tine. Alţi prieteni te-au uitat, dar ei au ramas lângă tine şi când a fost prima zi de şcoală, când ai stat în spital,când ţi-a picat primul dinte şi erai înspăimântat, te-au ascultat când le-ai zis că-ţi place de colega de bancă de la grădiniţă, te-au învăţat prima rugăciune,prima poezie, te-au învăţat respectul, bunul simţ. Ei. Doar ei. Părinţii tăi.

Pe nerăsuflate timpul a trecut şi a sosit prima zi de liceu. Eşti mare acum. Ai buletin, scos de puţin timp, dar important că îl ai. Nu te mai poţi afişa cu„bătrânii” la braţ. Nu dă bine să vii cu ei în prima zi de liceu. Ce vor spune prietenii?! Le-ai spus-o părinţilor pe un ton nu tocmai potrivit. Nu ai observat cât de mult i-a durut. Ochii lor plini de iubire s-au înroşit pe loc, s-au umplut de lacrimi cu greu ţinute la locul lor, tatăl şi-a trecut mâna prin părul cărunt, a oftat şi împreună cu mama, au acceptat. Eşti bucuros. Ai câştigat prima luptă şi vei câştiga şi respectele colegilor. Nu vei fi tu fătălăul clasei.În prag au rămas aceleaşi inimi iubitoare care iţi vor binele cu orice preţ. Dar s-a întâmplat ceva. Ţi-a ieşit primul coş pe faţă şi s-a produs o schimbare.Parcă te-ai maturizat peste noapte. Mama şi tata nu mai au dreptate în faţa ta.Nu îţi mai convine ora la care trebuia să fii acasă. Eşti mare. Trebuie să iei singur deciziile. „Ce ştiu ei?! Pe vremea lor?!” – zboară cu repeziciune gândul tău. Vremurile s-au schimbat şi cine ştie mai bine decât tine cum sunt vremurile actuale?! Le închizi uşa în nas, asculţi muzica la maxim, uiţi să fii copilul lor.

Fără să ştii ajungi la onorabila vârstă de 18 ani. Uşurare mare – de acum eşti major. Poţi lua singur toate deciziile; părinţii pot să-şi ţină ideile. Deacu’ faci ce vrei, mergi unde vrei – gata cu ora de întoarcere. Ce mai contează că superi inimile ce te-au crescut cu atâta dragoste?! Ai prieteni acum. Ei sunt importanţi, ei te înţeleg pe deplin. Şi aşa în fiecare seară în prag, stau şi aşteaptă patru mâini crăpate de muncă, două feţe brăzdate de ridurile primăverilor trecute peste ele şi o mulţime de păr alb. Uiţi şi desconsideri că eşti responsabil pentru o parte din acel păr alb ieşit înainte de vreme, dar ce mai contează?! Eşti major!Şi aşa trec anii şi când ai nevoie tot la ei găseşti înţelegere, alinare, inimă caldă, găseşti refugiu când ceilalţi te părăsesc. Dar toate acestea pentru scurtă perioadă de timp, după cum iţi este obişnuinţa, după ce vei fi alinat vei fugi iar.

Ajungi la facultate şi uiţi de ei. Trec săptămâni întregi fără să-i cauţi, ei aşteptâd cu nerăbdare să sune telefonul şi la capătul firului să-ţi audă vocea.Uiţi să suni şi din cauză că trebuie să repeţi de multe ori ca ei să înţeleagă,nu înţelegi de ce ei nu aud bine, nu înţelegi de ce merg încet şi se uită de 3 ori la ceas fără a-ţi putea spune ce oră este. Te enervează când uită ce le-ai zis sau când uită unde au pus cheile şi tu trebuie să le cauţi.Deşi, cu toate acestea nu uita că tu când ai fost un prunc ei ţi-au repetat un cuvânt de 100 de ori nu de 10 ori. Ţi l-au repetat cu dragoste până când l-ai pronunţat corect. Au stat cu răbdare lângă tine şi te-au ajutat să faci primii paşi sau prima tură pe bicicletă fără să se enerveze sau să ţipe la tine. Te-au îndrumat cu blândeţe, s-au uitat cu iubire la tine, te-au iubit cu adevărat demonstrând prin fiecare acţiune a lor acest lucru.La fel faci si tu acum.

Cât timp a trecut de când le-ai zis ultima dată că îi iubeşti sau că-i îmbrăţişezi?!Nu uita!!! Atâta timp cât îţi trăiesc părinţii eşti copilul lor, ei iubindu-te necondiţionat, arătând acest lucru, sau în ascuns. Nu lăsa timpul să treacă şi să plângi în faţa unui mormânt rece, sună-i, vizitează-i, spune-le că-i iubeşti,îmbrăţişează-i, mulţumeşte-le pentru ce eşti, eliberează copilul din tine.

By B