E mare, dezvoltat normal, îmbrăcat sărăcăcios, cu puţină minte sau cu multă, dar bolnavă săraca. Viaţa în sine nu-i mai poate oferi nimic în afară de un trai lipsit de raţiune, lipsit de o gândire sănătoasă. Trăieşte doar într-o lume a lui personală, o viaţă trăită în majoritatea timpului pe o bancă în spatele unor porţi imense de fier. Din când în când, îşi alimentează burta imensă dintr-un pahar nespălat de culoare roşie. Bea ceva şi se pare că-i place. Uneori se mai opreşte câte un trecător întinzându-i un ban, iar el cu glasul pe care îl are, cu urlete în loc de cuvinte, le mulţumeşte sau le cere câte o ţigară. Este privit cu milă dar nu se consideră deloc demn de milă pentru că este un norocos. El nu este închis în camerele cu zăbrele, are acces la gangul ce dă înspre trotuar. Are acces la lume şi se bucură în felul lui de aceasta. Pentru el aceasta este bucuria cea mare. Mai are o bucurie când vine maşina de aprovizionare şi pentru un colţ de pâine în plus şi un pahar de lapte ajută la descărcatul acesteia. Uneori zâmbeşte, aparent fără motiv, dar el ştie bine de ce. Rămâne un mister pentru noi.

Poarta de fier se deschide din când în când, unii intră alţii ies, dar el tot acolo rămâne, fiind parcă uitat de timp şi oameni. Din când în când iese pe trotuar şi se amestecă prin mulţime. Îşi scoate ţigara căpătată şi o aprinde tacticos. Oare tânjeşte după această lume?! Numai el ştie. Cert e că se întoarce pentru a-şi relua locul pe aceeaşi bancă şi pentru a reîncepe să soarbă din aceeaşi cană roşie cu tentă de negru.

De multe ori este însoţit de un învăţăcel într-ale cerutului ţigărilor, mai tânăr decât el, dar la fel de pierdut într-o lume utopică, doar a lui. Se leagănă în toate părţile. Nu pare a fi deranjat de acest lucru. Pare amuzat. Chiar râde, forţat pot zice. Câteodată se adună mai mulţi, se îmbrăţişează unul pe celălalt, se piaptănă şi se sărută. E lumea lor. Utopică şi de neclintit. Ireală pentru noi. Sunt nederanjaţi de economia ţării, de preţul pâinii, partidele politice. Doar atât ştiu ei: mâine se va repeta ziua de azi.

Imagine surprinsă la un Spital de Psihiatrie din România, cu ocazia unor lucrări de infrastructură.

By BJ

Imagine preluată.

Inima ta cum este?

Intr-o zi, un tanar s-a oprit in centrul unui mare oras si a inceput sa le spuna trecatorilor ca are cea mai frumoasa inima din imprejurimi. Nu dupa multa vreme, in jurul lui s-a strans o mare multime de oameni si toti ii admirau inima care era intr-adevar perfecta. Nu vedeai pe inima lui nici un semn, nici o fisura. Da, toti au cazut de acord ca era cea mai frumoasa inima pe care au vazut-o vreodata. Tanarul era foarte mandru de inima lui si nu contenea sa se laude singur cu ea.

Deodata, de multime s-a apropiat un batranel. Cu glas linistit, el a rostit ca pentru sine:

- Si totusi, perfectiunea inimii lui nu se compara cu frumusetea inimii mele...

Oamenii din multimea stransa in jurul tanarului au inceput sa-si intoarca privirile spre inima batranului. Pana si tanarul a fost curios sa vada inima ce indraznea sa se compare cu inima lui. Era o inima puternica, ale carei batai ritmate se auzeau pana departe. Dar era plina de cicatrice,locuri unde bucati din ea fusesera inlocuite cu altele care nu se potriveau chiar intru totul, liniile de unire dintre bucatile straine si inima batranului fiind sinuoase, chiar colturoase pe alocuri. Ba mai mult, din loc in loc lipseau bucati intregi din inima concurenta, si acolo se vedeau rani larg deschise, inca sangerande.

- Cum poate spune ca are o inima mai frumoasa?, isi sopteau uimiti oamenii.

Tanarul, dupa ce examinase atent inima batranului, si-a ridicat privirea si i-a spus razand:

- Cred ca glumesti, mosnege. Priveste la inima mea - este perfecta! Pe cand a ta este toata o rana, numai lacrimi si durere!

- Da, a spus bland batranelul. Inima ta arata perfect, dar nu mi-as schimba niciodata inima cu inima ta. Vezi tu,fiecare cicatrice de pe inima mea reprezinta o persoana careia i-am daruit dragostea mea - rup o bucata din inima mea si i-o dau omului de langa mine, care adesea imi da in schimb o bucata din inima lui, ce se potriveste in locul ramas gol in inima mea. Dar pentru ca bucatile nu sunt masurate la milimetru, raman margini colturoase, pe care eu le pretuiesc nespus de mult deoarece imi amintesc de dragostea pe care am impartasit-o cu cel de langa mine. Uneori am daruit bucati din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic in schimb, nici macar o bucatica din inima lor. Acestea sunt ranile deschise din inima mea, gaurile negre... a-i iubi pe cei din jurul tau implica intotdeauna un oarecare risc. Si, desi aceste rani sangereaza inca si ma dor, ele imi amintesc de dragostea pe care o am pana si pentru acesti oameni; si, cine stie, s-ar putea ca intr-o zi sa se intoarca la mine si sa-mi umple locurile goale cu bucati din inimile lor. Intelegi acum, dragul meu, care este adevarata frumusete a inimii? a incheiat cu glas domol si zambet cald batranul.

Tanarul a ramas tacut deoparte, cu obrazul scaldat in lacrimi. S-a apropiat apoi timid de batranel, a rupt o bucata din inima lui perfecta si i-a intins-o cu maini tremurande. Batranul i-a primit bucata pe care a pus-o in inima lui. A rupt apoi o bucata din inima brazdata de cicatrice si a pus inima tanarului.

Se potrivea, dar nu perfect, pentru ca marginile erau cam colturoase.

Tanarul si-a privit inima, care nu mai era perfecta, dar care acum era mai frumoasa ca niciodata, fiindca in inima candva perfecta pulsa de-acum dragoste din inima batranelului. Cei doi s-au imbratisat, si-au zambit si au pornit impreuna la drum.

Cat de trist trebuie sa fie sa mergi pe calea vietii cu o inima intreaga in piept! O inima perfecta, dar lipsita de frumusete...

Inima ta cum este? O poti imparti cu altii ?

Material preluat.

Arici

“Cercetările sociologice au demonstrat că toți oamenii care se așează pe arici,se gândesc la fundul lor și nimeni nu se gândește la arici.”

Oare nici unul nu se gândeşte la ce păţeşte după aşezare? AAA!!! La asta se gândesc după ce s-au aşezat deja pe arici şi implicit se gândesc cum să-şi scoată acele din respectiva zonă dorsală. Ce e scris mai sus pare o glumă, o glumă ce are transpunere dureroasă în viaţa reală. Dacă am schimba cuvântul„arici” de exemplu cu „om, semen, prieten”, o spun în sensul călcării pe cadavre pentru a ajunge la un ţel sau a da din coate pentru a ieşi la lumina evidenţei. Şi trist este că sunt multe cazuri în care, oamenii calcă pe oameni pentru a-şi atinge propriile scopuri, pentru a-şi satisface propriile dorinţe, fără de a conta durerea semenului sau prejudiciul creat. În această lume există persoane de tot felul, unele cu gânduri meschine, cu inimi nesincere, cu interese dubioase, persoane făţarnice, care nu caută decât binele personal,iar pentru înfăptuirea acestuia calcă pe orice, uneori chiar şi pe familie. Aceştia uită că roata se învârte şi se vor trezi ca şi cei ce s-au aşezat pe arici, cu ace înfipte în anumite zone, pricopsindu-se cu o intervenţie migăloasă şi dureroasă de îndepărtare a acelor. Este spus metaforic, dar înţelesul este următorul: da! azi calcă pe oameni ca să ajungă undeva,dar orice acţiune are şi o reacţiune ce nu va întârzia să apară, deci fiecare lucru îşi are o răsplată, primită mai devreme sau mai târziu. Totul se plăteşte, chiar şi cadourile...

By B:)

Să ne descreţim frunţile puţin:

3 pisoiasi se laudau care dintre ei este mai lenes.   Primul zice: - Ba, mie imi este asa de lene ca dupa ce imi pune stapanul lapte in bol mi-e prea lene sa ma ridic sa-l beau!!!   Al doilea: - Mie imi pune lapte in bol si ma baga cu fata in el, dar mi-e prea lene sa misc limba sa il beau!!!   Al treilea: - Ba, da voi sunteti harnici in comparatie cu mine...  - ce????  - Ati auzit azi noapte ceva galagie pe afara???  Ceilalti doi: - Da, a fost unul care a zbierat toata noaptea de nu am putut  sa dormim....  Al treilea: - Eram eu, ma pusesem pe un cui si mi-era lene sa ma ridic. 

Aşteptare....

Stai aşezat în fotoliu, în cel mai bun mod posibil, eşti pe balcon sau pe terasă. Eşti relaxat şi totuşi aştepţi pe cineva. Te uiţi pe strada din faţa ta şi totuşi nu se vede nimeni în zare. Îţi verifici agenda şi constaţi că nu ai programată nici măcar o întâlnire pe ziua de azi, dar totuşi în lăuntrul tău aştepţi pe cineva. Te uiţi a doua oară în zare, de data aceasta te şi încrunţi ca să scrutezi mai bine orizontul, dar ai parte de acelaşi răspuns: nu e nimeni în zare. Cu toate acestea aştepţi pe cineva, e clară treaba, nu mai încape îndoială, în suflet nu mai ai răbdare şi eşti într-o continuă aşteptare. Ce aştepţi oare?! Aştepţi pe cineva sau aştepţi să treacă pur şi simplu timpul?! Se poate ca în gândul tău să fie multe explicaţii pentru întrebarea aceasta şi credcă trebuie să fie şi încâlcite tare... Aşa că te las să vezi singur răspunsul la întrebarea pentru tine, eu mi l-am dat deja, şi nu e încâlcit chiar deloc.

By BJ

Prima zi...

Sunt mulţi! Îmbrăcaţi bine, cu flori în mână şi cu faţa împărţită în două, jumătate surâde la ideea revederii colegilor şi cealaltă jumătate plânge după jocul şi libertatea vacanţei. Da, aţi ghicit!!! Azi începe un nou an şcolar.

Această zi îmi trezeşte vii amintiri. Îmi aminteşte de durerea lăsării jocului în favoarea şcolii. Ţin minte şi acum prima festivitate de an şcolar şi primul careu în care am fost aşezaţi. Eram cei mai mici, aşezaţi la un capăt şi chiar de nu aveam nici o zi măcar de şcoală la activ, deja tânjeam la poziţia„privilegiată” de la polul opus. Acolo se găseau cei „mari” cu experienţă într-ale şcolii şi care îşi permiteau să vină fără părinţi că nu „dădea” bine.

A fost prima zi în care mi-am văzut învăţătoarea, apoi am văzut-o din ce în ce mai des cu mici pauze...Îmi amintesc de emoţia întrării în clasă. „Veteranii” ce terminaseră clasa a patra ne aşteptau cu un tunel format din flori, iar faţa celor cârcotaşi părea a spune: „aţi încurcat-o”. Culmea!!! Era cât pe ce să-i credem.

A sosit şi clipa ieşirii părinţilor din clasă. Nu am întâlnit moment mai sfâşietor ca acela în care părinţii ne lăsau de „izbelişte” în mâna învăţătoarei. Cu toate că imi venea să plâng m-am abţinut, că doar eram băiat mare şi mergeam deja la şcoală. Nici un alt început nu se compară cu prima zi de şcoală şi cu despărţirea ce are loc în inima ta.

By BJ

Filmul copilăriei

Întuneric. Dezorientare. Dar te simţeai bine. Erai hrănit, ţinut la căldură, din cale afară de iubit, simţeai asta cu toate că nu vedeai şi nu prea auzeai mare lucru. Stăteai şi te învârteai din când în când, dădeai din picioare, uneori lovind cu sete sau de multe ori mângâind acel ceva din jurul tău. Cum tot binele ţine scurtă vreme, s-a terminat şi huzurul tău. 9 luni! Atât a durat. Apoi prin chinurile naşterii ai fost adus pe lume de o mamă iubitoare. Erai mic, gol, neajutorat, nu ştiai ce se întâmplă cu a ta fiinţă. Toţi râdeau la tine,doctorul te-a atins prieteneşte însemnând prima palmă luată la fund din viaţa ta. Ai învăţat pe loc să plângi, culmea că ţi-a plăcut şi ai făcut apoi uz de acestă plăcere câţiva ani la rând. Ai fost înconjurat de oameni iubitori, care mai de care te apreciau, micul tău pas, lor li se părea gigantic. Dar dintre toţi aceştia s-au remarcat două persoane mai speciale. Blândeţea lor nu avea seamăn,vocea dulce era inconfundabilă, atingerile de nepreţuit, îşi făceau timp pentru tine, te-au învăţat, ocrotit, îmbrăcat, educat. DA!!! Era mama împreună cu tata.Din prima clipă i-ai iubit şi tu i-ai fermecat cu drăgălăşenia ta.

Dar timpul a trecut şi a venit prima zi de grădi. Ai avut însoţitori de seamă.Erau tot cei doi pe care i-ai recunoscut prima dată în viaţă. Tot blânzi,iubitori şi cu lacrimi în ochi te-au lăsat printre alţi copii pe mâna sigură a doamnei educatoare. Era primul pas înspre despărţirea finală ce avea să vie peste 15-20 ani.

A urmat şcoala, de mână cu ei, cu ghiozdanul în spate şi o floare pentru doamna învăţătoare. Tot aceleaşi persoane lângă tine. Alţi prieteni te-au uitat, dar ei au ramas lângă tine şi când a fost prima zi de şcoală, când ai stat în spital,când ţi-a picat primul dinte şi erai înspăimântat, te-au ascultat când le-ai zis că-ţi place de colega de bancă de la grădiniţă, te-au învăţat prima rugăciune,prima poezie, te-au învăţat respectul, bunul simţ. Ei. Doar ei. Părinţii tăi.

Pe nerăsuflate timpul a trecut şi a sosit prima zi de liceu. Eşti mare acum. Ai buletin, scos de puţin timp, dar important că îl ai. Nu te mai poţi afişa cu„bătrânii” la braţ. Nu dă bine să vii cu ei în prima zi de liceu. Ce vor spune prietenii?! Le-ai spus-o părinţilor pe un ton nu tocmai potrivit. Nu ai observat cât de mult i-a durut. Ochii lor plini de iubire s-au înroşit pe loc, s-au umplut de lacrimi cu greu ţinute la locul lor, tatăl şi-a trecut mâna prin părul cărunt, a oftat şi împreună cu mama, au acceptat. Eşti bucuros. Ai câştigat prima luptă şi vei câştiga şi respectele colegilor. Nu vei fi tu fătălăul clasei.În prag au rămas aceleaşi inimi iubitoare care iţi vor binele cu orice preţ. Dar s-a întâmplat ceva. Ţi-a ieşit primul coş pe faţă şi s-a produs o schimbare.Parcă te-ai maturizat peste noapte. Mama şi tata nu mai au dreptate în faţa ta.Nu îţi mai convine ora la care trebuia să fii acasă. Eşti mare. Trebuie să iei singur deciziile. „Ce ştiu ei?! Pe vremea lor?!” – zboară cu repeziciune gândul tău. Vremurile s-au schimbat şi cine ştie mai bine decât tine cum sunt vremurile actuale?! Le închizi uşa în nas, asculţi muzica la maxim, uiţi să fii copilul lor.

Fără să ştii ajungi la onorabila vârstă de 18 ani. Uşurare mare – de acum eşti major. Poţi lua singur toate deciziile; părinţii pot să-şi ţină ideile. Deacu’ faci ce vrei, mergi unde vrei – gata cu ora de întoarcere. Ce mai contează că superi inimile ce te-au crescut cu atâta dragoste?! Ai prieteni acum. Ei sunt importanţi, ei te înţeleg pe deplin. Şi aşa în fiecare seară în prag, stau şi aşteaptă patru mâini crăpate de muncă, două feţe brăzdate de ridurile primăverilor trecute peste ele şi o mulţime de păr alb. Uiţi şi desconsideri că eşti responsabil pentru o parte din acel păr alb ieşit înainte de vreme, dar ce mai contează?! Eşti major!Şi aşa trec anii şi când ai nevoie tot la ei găseşti înţelegere, alinare, inimă caldă, găseşti refugiu când ceilalţi te părăsesc. Dar toate acestea pentru scurtă perioadă de timp, după cum iţi este obişnuinţa, după ce vei fi alinat vei fugi iar.

Ajungi la facultate şi uiţi de ei. Trec săptămâni întregi fără să-i cauţi, ei aşteptâd cu nerăbdare să sune telefonul şi la capătul firului să-ţi audă vocea.Uiţi să suni şi din cauză că trebuie să repeţi de multe ori ca ei să înţeleagă,nu înţelegi de ce ei nu aud bine, nu înţelegi de ce merg încet şi se uită de 3 ori la ceas fără a-ţi putea spune ce oră este. Te enervează când uită ce le-ai zis sau când uită unde au pus cheile şi tu trebuie să le cauţi.Deşi, cu toate acestea nu uita că tu când ai fost un prunc ei ţi-au repetat un cuvânt de 100 de ori nu de 10 ori. Ţi l-au repetat cu dragoste până când l-ai pronunţat corect. Au stat cu răbdare lângă tine şi te-au ajutat să faci primii paşi sau prima tură pe bicicletă fără să se enerveze sau să ţipe la tine. Te-au îndrumat cu blândeţe, s-au uitat cu iubire la tine, te-au iubit cu adevărat demonstrând prin fiecare acţiune a lor acest lucru.La fel faci si tu acum.

Cât timp a trecut de când le-ai zis ultima dată că îi iubeşti sau că-i îmbrăţişezi?!Nu uita!!! Atâta timp cât îţi trăiesc părinţii eşti copilul lor, ei iubindu-te necondiţionat, arătând acest lucru, sau în ascuns. Nu lăsa timpul să treacă şi să plângi în faţa unui mormânt rece, sună-i, vizitează-i, spune-le că-i iubeşti,îmbrăţişează-i, mulţumeşte-le pentru ce eşti, eliberează copilul din tine.

By B

Lanţul...

Viaţa pe acest pământ e asemenea unui lanţ. Aşa cum lanţul e rezultatul verigilor prinse între ele, tot astfel e şi viaţa, unde bucuria e împletită cu tristeţea, necazul cu izbânda, rezolvarea cu problemele interminabile, reuşita cu eşecul..... Toate aceste "verigi" sunt urmate de altele cum ar fi împletirea gustului dulce cu amar, sărat cu acru...apoi, urmează altele şi altele... Iar la final se ajunge la aşa numitul "lanţ" ce ar trebui să fie de calitate, dând posibilitatea utilizării lui în anumite activităţi. Cu alte cuvinte, viaţa ar trebui să fie organizată în aşa fel încât, să permită "pătrunderea" lucrurilor şi persoanelor de calitate din "exterior" în "interior", ca apoi la sfârşit, să te bucuri de reuşita valorilor ce le-ai dobândit.
În alcătuirea unui lanţ nu cantitatea verigilor contează, ci calitatea lor pentru ca la final, produsul finit să se ridice la un standard de performanţă.
Tot astfel şi în viaţă: nu cantitatea persoanelor existente, a bunurilor dobândite (legal sau ilegal), a relaţiilor "închegate", a cunoştinţelor limitate:D (iar lista poate continua), ci calitatea celor enumerate şi neenumerate.
So, calitate se cere, nu cantitate!
Tu eşti cantitate sau calitate?!?!

By A

Nu pot spune altceva decât că ne merităm cu vârf şi îndesat soarta. Suntem croiţi pentru a trăi în Românica noastră. Suntem o naţie formată în majoritate din oameni care se potrivesc descrierilor făcute de vestici. Oameni fără şcoală, fără cultură, lipsiţi de civilizaţie sau bun simţ. Acestei majorităţi i se pare că băutura şi înjuratul pe stradă sunt semne de bravură; să-ţi baţi nevasta sau prietena arăţi cât eşti de tare; să scuipi pe stradă şi să mănânci seminţe aruncând cojile pe trotuar arătând prin aceasta că eşti cineva; să mergi fără tricou prin locuri publice să-ţi arăţi muşchii. O Românică unde e sport naţional să omori oameni nevinovaţi în accidente auto şi să te scoată tata fără nici o zi de puşcărie. O Românică unde e normal să mori pe stradă din cauza maşinii de salvare care nu vine la solicitare.

O ţară în care hoţia e la rang de cinste, să terorizezi vecinii cu muzica la miezul nopţii e ceva normal, a ajuns să fie normal să vedem poliţişti băgaţi în spital de baizadelele târgului, să fim sufocaţi de cocălari şi piţipoance.

Ţara în care se fură câteva nopţi la rând din acelaşi loc, se fură antenele, capacele şi ştergătoarele maşinilor. O ţară în care pentru câteva milioane de euro furate primeşti cu suspendare, iar pentru un sac de făină furat primeşti 3 ani cu executare.

Vorba unui prieten de-al meu care spunea că avem o ţară frumoasă, bogată, cu un peisaj variat, cu un potenţial turistic enorm, doar păcat că e locuită ţara aceasta.

Trăim în Românica şi asta ne ocupă tot timpul, deci scapă cine poate.

Relaxing music

"Aşa cum zdrobirea unui trandafir produce un parfum delicat, la fel şi greutăţile vieţii scot la suprafaţă tot ce e mai bun în noi. Dacă lăsăm timpurile grele să ne transforme, acestea vor scoate la iveală calităţi ca dragostea aproapelui, sensibilitate, compasiune, umilinţă şi apropiere sufletească de cei dragi."

1 Septembrie

Gata! S-a dus şi vara. Defapt în Bucovina vara s-a dus de ceva vreme, de o săptămână, cred, temperaturile au scăzut, precipitaţiile s-au intensificat. Toamnă gri! Vorba greierului spusă prin George Topârceanu.

Deja din septembrie începem a contempla şi a ne gândi serios că a mai trecut un an din viaţa noastră, se apropie iarna şi sărbătorile de iarnă, vine frigul şi zăpada, dar rămânem cu o întrebare ce ne macină: când a trecut aproape un an de zile? Când s-au dus zilele, când am făcut atâtea lucruri şi cum se întâmplă că multe dintre ele nici măcar nu sunt pe lista de aşteptare?!

A zburat timpul! Putem spune: şi unii cercetători au încercat să demonstreze că timpul trece azi mai repede decât trecea acu 50 de ani. Cine ştie?! Ceasul meu tot 24 de ore arată! Mă gândesc uneori şi mă întreb: oare timpul nu trece repede după vrerea noastră? Nu suntem noi responsabilii grăbirii timpului şi a vremii? Înaintaşii noştrii aveau timp mai mult decât noi, într-o singură zi aveau timp şi de rezolvarea problemelor, aveau timp suficient şi pentru muncă dar şi pentru a petrece timp la discuţii, şezători, sau timp de odihnă. Azi nu ne ajunge timpul pentru muncă şi suntem tot pe fugă în orice moment al zilei, mâncăm pe fugă, ne vedem familiile în fugă, nu avem timp pentru noi. Parcă suntem căsătoriţi cu munca şi cu şefii noştrii sau credem că ne vor face statui. NU cred să se întâmple aşa ceva într-un timp apropiat, din cauză că nu s-au terminat casele de ridicat şi maşinile de cumpărat, încă. După asta s-ar părea că urmăm noi, dar nu cred în totalitate!!!

Dar ce putem face mai bine decât să ne bucurăm de acest septembrie şi de roadele lui?! Să ne bucurăm de septembrie, dar nu cum ne bucuram când ştiam că începe şcoala pe data de 15! Să lăsăm această bucurie şcolarilor, noi să preţuim fiecare zi ce trece, să fim mulţumitori pentru sănătate şi viaţă, să trăim cu bucurie în inimă.

Să avem un septembrie cât mai îmbelşugat!